Întrebare

Tu… cum iubeşti?

PS: Click pe “cum iubeşti” şi apoi comentează

Timpul, ploaia

Îmi place muzica cu care şi-a căpătat statutul Paula Seling, dar nu voi scrie despre melodiile interpretate sub numele în cauză, ci exact despre ce spune titlul.

Au trecut vreodată două zile ca două ore? În ciuda unor ceferiri consecutive serioase n-au trecut ca ultimele două… De ce? Facultăţi n-au fost, munci la fel de neprogramate şi stresante dar puţine, agitaţii prin familie nici atât. Atunci?

Atunci:

Am prezentat o parte din oraş cuiva, am prezentat câţiva, cei mai buni de fapt prieteni ai mei cuiva, am mâncat Danonino pentru prima oară cu cineva (apropo, sunt sigur că dacă nu te hrăneşte… cineva, e o panaramă) şi… m-am bucurat pentru prima oară de o ploaie rece, fără urmă de soare sau sfârşit, în care nu puteai dansa… pentru că n-am fost atins de ea, şi n-am avut timp s-o observ decât atunci când eram în maşină (şi pe calea asta aplaud responsabilii cu canalizările şi administraţia drumurilor pentru micile oceane ce-au apărut prin oraş, au spălat părţile mai puţin vizibile ale maşinii şi mi-au făcut odorizantu’ de râs).

Au fost şi ceva părţi bune, aceeaşi ploaie oribilă a fost şi minunată, parcările magazinelor importante erau relativ libere, interiorul lor la fel, numărul maniacilor de pe străzi s-a redus (nu, pe mine nu m-a împiedicat să ies ) rămânând în trafic doar cei extremi: eu, cei care consideră că 90 în oraş, pe fluviu, este normal şi perfect sigur, şi şoferii de taxi. A da, şi a mai fost o parte şi mai bună. Vremea asta este numai bună, de stat în casă, în pat chiar, să te uiţi la episoade din “Fetele Gilmore” în doi şi altele… în doi.

Ai încercat vreodată să citeşti în vis? Ai cam fi nevoit să faci lucrul ăsta dacă aş scrie exact ce simt, de câte ori am închis ochii pentru câteva clipe şi i-am deschis iar să văd că trăiesc visul. Te scutesc de surplusul de litere care pe o anumită limbă … au sens, în doi.

P.S. Cine mai spune vreodată că un concurs fără renume e o idee proastă primeşte un bonus de energie cinetică din partea mea.

Grădina bunicii

Uşor schimbată… datorita vremii care e mai puţină, mai urâtă şi mai multă…

Nu m-am făcut fotograf, şi nici calitatea pozelor nu e excelentă… da am avut vreme.

Iar ma plâng

De fapt nu mă plâng… tastez foarte repede, aşa, ca o izbucnire nervoasă. S-o încep de la un capăt. O zi înainte de plecare, primesc telefon:

“Auzi “văru’” ştii că avem programare la bunici şi eşti “de servici” nu?

Da, ştiu… sunt în birou acum… vorbim acasă, da?

Da, nu-i problemă.”

3 ore mai târziu…

“”Văru”… ştii că mâine tre să mergem pe la Bereşti, şi poimâine plecăm spre partea ailaltă… la Iveşti, Lieşti ,da?

Da, dom’le ştiu… ţi-am spus, vorbim mai târziu, acum am treabă”

O oră mai târziu:
“”Văru’” n-ai uitat ce treabă avem weekendu’ ăsta nu?

Nu dom’le, n-am uitat… nu mă mai bate la cap.

Bine, poate uiţi…”

Vine ziua magică, sunt trezit de dimineaţă să-i văd pe ai mei cum pleacă să mai facă ceva cumpărături.

Trei ore mai târziu m-am văzut pe drum, plăcerea condusului a început să fie din ce în ce mai fadă pe măsură ce începeau “sfaturile din dreapta” şi comentariile cu referire la consum, şi cele cu referire la ce fac, şi cele cu referire la mine, şi cele cu referire la cum conduc şi cele…

Ocazional trebuia să fac pauză să mai respir:

A dat domnu şi-am ajuns la destinaţie, să mă bucur de linişte, calm… doar pe aici am crescut şi în urmă cu vreo 13-14 ani porneam tractorul bunicului şi-l mişcam 40-50 metri transformându-mi tenul într-un alb şi pe cel al rudelor într-un roşu aprins. Tractoru’ încă e pe acolo şi încă munceşte, la fel cum am avut ocazia să mă bucur de un program decent şi eu din primele 15 minute petrecute în zonă. Eh, a trecut şi partea cu treburile, m-am relaxat ansamblând o bicicletă (de ce naiba nu le dau ăştia cu un set de instrucţiuni?) Oricum… important e că nu mi-au rămas piese aşa că era ceas treaba.

Am adormit gândindu-mă la cineva… şi-am visat un grătar făcut recent

A doua zi după ceva agitaţie am revenit la serviciile de taximetrie, de data asta bucurându-mă de o schimbare de peisaj şi o scurtă trecere pe E581 unde am avut puţină pauză de la şofat din altă parte decât cea omologată a maşinii cu ocazia poliţiştilor de carton şi a maşinilor poliţiei care funcţionau pe acelaşi principiu.

La destinaţia asta, în ciuda multor părţi binevoitoare cam orice relaxare avea întreruperi, una mai plăcută incluzând o mică vizită la mânăstirea de la Tudor Vladimirescu.

Nu sunt nici pe departe genul credincios dar orice distanţă între mine şi anumiţi factori perturbatori era binevenită.

Ca orice lucru bun, s-a ajuns şi la un final, după ce i-am zis la revedere cocoşului a cărui coadă era prinsă de capacul portbagajului maşinii preotesei, şi de la câinele agitat încât am stat minute bune să prind un cadru cât de cât static cu blana lui m-am aventurat în a mă bucura de cei mai lungi 55 km făcuţi vreodată.

Concediu

După cum unii dintre voi ştiu, sau au observat, în ultimele zile n-am prea fost de văzut… motivul? Am fost într-o vacanţă în Tenerife. M-am cazat la Hotelul Spitalul Judeţean Galaţi într-o celulă…ăâă asta… cameră superbă. Nici nu vedeai urmele de sânge, puroi sau naiba mai ştie ce altele deşeuri biologice mai erau pe acolo, dacă erai orb. Eh, acu că v-am prins în linia de părţi bune… să adaug, şi iluminarea minunată a celulei pe care o împărţeam acolo cu alţi nefericiţi (am avut ocazia să mă bucur singur de astfel de minuni, da ce rost avea?), care era în mare parte opera unuia dintre colegi, şi a soarelui.

Foame? Nu-i nimic la orele potrivite se striga suita la masă… se serveau diverse chestii pasate drept mâncare, şi ţin să menţionez că am văzut multe cantine unde mâncarea era deplorabilă, da aici, impresia este net superioară. Analogiile ar include ciorba şi amestecuri sterilizante… Cantine, cantine, da aici era spital, luăm în calcul mâncarea de regim… de fapt nu, nu era nimeni la secţia în cauză la regim, (ce mâncăruri servisem fără sare în urmă cu 11 ani se consideră delicatese) aşa că la capătul ecuaţiei situaţia dezastru şi aici.

Impresia de Ev Mediu era dublată când intrai la baie… majoritatea pacienţilor erau la secţia în cauză cu probleme respiratorii şi cu dificultăţi în perceperea mirosurilor, totuşi aroma ce te lovea când intrai acolo îţi făcea pansamentu’ să se încreţească şi sinusurile să sângereze.

Personalul era calificat decent… comparativ cu condiţiile erau excelenţi şi meritau premii pentru că se riscau să lucreze în astfel de situaţii, dar absenţa unor “stimulente” (vorba aia “e sezon la mers în italia”) beneficia de strâmbături din nas.

M-a anunţat că pot pleca acasă… am renăscut… am trăit răsăritul de după o noapte viscolită îngrozitor. La revedere, jos mă aştepta Matico, sper să nu mai merg pe acolo nici ca vizitator.

Jucărie nouă

Gata cu Cosmote-u dus a fost, şi cartela Orange, m-am abonat la ăştia mai portocalii. Nu discut de preţuri, tarife minute şi nu îmi pasă de ofertele altora. Aici s-a pus berbecu’ din mine, aici rămâne, doi ani. Mai mult de dragul telefonului. E vorba de un Nokia 5310 XpressMusic.

Specificaţiile în ordinea interesului pentru mine:

1. Design clasic, subţire (9,9 mm), cu margini laterale din aluminiu
2. 3 taste dedicate pentru muzică, cu simboluri muzicale
3. Sunet de înaltă claritate datorită chip-ului audio dedicat
4. Durată de redare îndelungată, de până la 20 de ore

Acumulator	Capacitate	Durată de convorbire	Durată în regim de aşteptare
BL-4CT	860 mAh	Până la 5.4 ore	Până la 300 ore

• Dispozitivul Nokia 5310 XpressMusic
• Acumulatorul Nokia BL-4CT (860mAh)
• Încărcătorul Nokia AC-3
• Ghidul de utilizare rapidă
• Setul cu cască stereo Nokia HS-45 cu telecomandă AD57
• Cablul Micro USB Nokia CA-101
• Cartela de memorie Nokia MU-37 de 2 GB - în funcţie de ţară
• CD ROM
• Broşură pentru muzică
• Înregistrare de voce
• Control volum
• Comenzi vocale pentru gestionarea dispozitivului
• Mesaje vocale
• Difuzor integrat pentru operarea fără comenzi manuale

Restu’ se găsesc aici.

Cred că o să mă bucur de el, sper… acu e ca mine, doarme şi mănâncă 12 ore la doar 3 după ce a intrat în casă.

Sunt un imposibil

Istoria asta şi repetitivitatea ei mă scârbesc.

În urmă cu două săptămâni, o profesoară pe care am lăudat-o şi faţă de activitatea căreia am manifestat entuziasm pe aici, se întoarce în preajma băncii mele şi mă atinge cu poşeta. Reacţia:

“Ce faci, îmi umbli în geantă? (de parcă dacă aş fi făcut-o aş fi fost suficient de dobitoc încât să recunosc)

Nu doamnă, mi-aţi atins umărul la întoarcere.

Sigur măi? (de parcă dacă aş fi făcut-o de faţă cu 100 persoane era nevoie de confirmare din partea mea)

Sigur.

Păi… bine… că ştiam că eşti băiat cuminte. (am uitat să menţionez, mă cunoaşte de vreo 25 de ani)

Se contrazice cu cineva pe teme fotbalistice (în care are 3 teze) şi apare afirmaţia că în cei 8-10-12 ani de când predă n-a mai văzut asemenea răutate ca la noi. (Adevărul e că generaţia asta Cernobîl/McDonald’s este temerară la multe capitole în ceea ce priveşte contactul cu învăţământul.)

Săptămâna trecută grupa mea (cât de valid o fi pronumele ăsta rămâne de văzut) a terminat seminarul cu profesoara în cauză ceva mai devreme, cu anunţul că e posibil să nu stăm la cursul ce urma până la capăt. Imediat un grup din respectivii colegi intervin cu ideea încercării de a discuta cu profesorul cu care aveam programat seminar după cursul în cauză să vină mai devreme, scopul final fiind “să scăpăm” mai devreme. În acest moment m-am extras din colectiv fără a-mi prezenta vreo părere sau vreun interes în petiţia în cauză. Telefonul se dă, acordul are loc. La curs suntem anunţaţi că se va menţine programul complet. Grupul respectiv în tentativa de a evita cauzarea de neplăceri profesorului anunţat încearcă totuşi să convingă profesoara să permită grupei să plece mai devreme să urmăm socotelile “de acasă”. Ei bine, profesoara ne-a spus “ca-n piaţă” că asta nu e posibil, simţindu-se ofensată că am fi anunţat pe cineva că nu îsi face orele, (ea care a ţinut ora şi în prima săptămână). Altercaţia se escaladează, fiind centrată în colegul meu (da dom’le suntem doar doi băieţi activi pe acolo în grupă) şi persoanele din jurul său. Apare ameninţarea unei lucrări (eveniment ce la începutul cursurilor se anunţa ca inexistent), eu dau vina pe arbitraj, ea pare să fi înţeles mesajul, dar face ceva genial şi aruncă cu numele respecitivului coleg pe motivarea anunţului. Nu-i nimic, încă un eveniment de rahat, de la un cadru didactic care, la fel ca mulţi alţii, strică farmecul jocului prin faulturi.

Astăzi profesoara care a ţinut ora şi în prima săptămână a semestrului, nu s-a prezentat la seminar… bucurie… La curs se aruncă numele colegului, dar ecoul absenţei lui n-a răspuns. Soluţia? Se dă vina pe mine, că deh… eu reprezint grupa. Încerc să aflu care sunt motivele acuzaţiilor şi mă trezesc cu ocazia de a mă bucura de răspunderea asociată evenimentelor de săptămâna trecută. Explic poziţia mea faţă de ele şi menţionez că nu sunt toată grupa, cu atât mai puţin la situaţia pentru care sunt acuzat, dar nu sunt auzit, mai mult grupa mea mă îndeamnă să tac, la fel cum s-a mai întâmplat semestrul trecut la o altă decizie greşită a unei profesoare cu privire la mine de pe urma căreia “au avut de suferit toţi”. Mimica îmi trădează uimirea şi scârba faţă de evenimentele în curs şi sunt invitat afară. Încercând să aibă ultimul cuvânt repetă acuzaţiile inutile şi mă acuză de lipsă de bun simţ. În momentul respectiv mi-a sărit capsa şi am întrebat cam cât de mult bun simţ e în a acuza pe cineva pe nedrept. Orice alte tentative de discuţie sunt respinse şi sunt invitat permanent să nu particip la seminarul în cauză.

Îmi iau bocceluţa şi mă aşez undeva la un etaj inferior citind ceva pasaje dintr-un manual. Câteva minute mai târziu este evacuat un alt student pe motivul că a zâmbit suspect la ea.

Îmi văd de treburi, revin la seminarul ce urma să mă bucur de un atac: tu nu faci parte din grupă? Când e de bine  (cum a fost la abuzul de semestrul trecut când am fost evacuat eu aiurea… şi nimeni n-a spus nimic) sunt cu ei, iar când e de rău nu. Că acum profesoara se răzbună pe ei, din pricina mea. Pardon! Se răzbună (arma ştiţi voi cui) pe noi.

Noi care nu ştiu ce grupă suntem.

Mai contează că undeva pe parcurs am primit veşti bune? Contează… împărtăşirea lor nu.

Bună dimineaţa

iGoogle îmi zice că afară se pregăteşte treaba de un răsărit, iar o privire pe fereastră nu-l contrazice. Eu mă tratez iar cu o pauză. Mă uit pe fereastră, nu deluşesc ce s-o fi întâmplat aseară pe cartodrum de a ajuns SMURD-ul acolo.

Nostalgia mă loveşte… ascult de câteva ore bune într-una aceeaşi melodie:

Nu, nu eram tânărul revoluţionar de prin dicotecă, braserie sau ce mai era la modă atunci. În schimb, eram puştiu de câţiva anişori care asculta pe ascuns casetele unchilui său (că n-avea voie), memora piesele şi punea totul în poziţiile lor iniţiale după care o lua la fugă pe câmpii cântând ce memorase. Bine, recunosc, prea mare talent vocal nu sunt, dar cred că aş face un tâlhar bun n-am fost niciodată prins.

Data viitoare o să fiu mult mai atent în planificări când îmi iau angajament ce pot suferi “modificări”.

Din seria…

zilelor magice, dimineaţa s-a soldat cu o plimbare suplimentară până la etajul 4 să iau cheile de la bestie că Matico se înecase cu mărul otrăvit. Apoi lucrurile au decurs relativ normal, ocupate cu diverse activităţi. A fost o tentativă de a ajunge la singurul curs, dar ceva reţineri au impiedicat asta drept urmare s-a abrogat proiectul de lege.

O masă serioasă, ceva ambiţie cu Andrei să-l împingem pe Matico într-un loc mai ferit de ploaie să pot să-i verific sistemul respirator în siguranţă. N-am înţeles exact ce l-a înnecat (întrucât a fost propulsat la mama naibii vinovatul la un rateu mai violent) dar cam 40 de minute de amuzament mai târziu Albul ca zăpada şi-a revenit şi am făcut o probă de drum să verific posibilitatea de vopsire (dat-o domnu’ şi-am văzut-o şi pe asta posibilă) a bestiei. S-a zis da, am făcut drumul înapoi, am mai găsit un şofer (încă începător) şi am plecat în coloana . Mi-am luat la revedere şi m-am întors în faţa monitorului (să mă mai odihnesc cu ceva munci) aşteptând magia. Magia a întârziat, dar când a fost gata am uitat că e nevoie de un al doilea şofer aşa că e posibil să fi comis o mică infracţiune penală şi să fi dat pe Matico pe mâna cuiva (care abia vineri poate încerca să fie) cu permis la întoarcere.

Bestia are iar blana perfectă aproape… iar eu mă tot odihnesc obosind tastatura şi ceva hârţoagăraie, de atunci…şi ceva timp în continuare. O mică pauză n-a omorât pe nimeni (dar absenţa ei ar putea fi fatală pentru activitatea mea cerebrală superioară).

N-am la dispoziţie cheia marilor succese, dar mă bucur de cea de la Matico (acu pleacă la sfert).

Ce de-a weekendu’

Ieri a fost lejeră treaba, am avut mult de muncă dar pentru că mi-am luat un angajament, aşa că n-am de ce să mă plâng, azi în schimb…

Pe la 12 când îmi recuperam şi eu somnul pierdut vineri şi ieri când m-am trezit fără vreo cerinţă sau instrucţiune la ora 7 am fost trezit, cu forţa pentru a vedea “ce facem dom’le cu camera asta că e dezastru”. Şi stai nene că vine sărbătoare mare… trebe să fie totul soare.

Hmm, mutăm astea aici, biroul dincolo şi în spatele lor punem trandafirul, şi pe ăla îl înălţăm să prindă cât mai multă lumină posibil, apoi să vedem ce facem cu televizorul, iar dulapul ăsta nu mă încântă prea tare…

Niciodată n-am apreciat mobilierul modular ca astăzi, când n-avem dom’le timp să scoatem ce e prin ele şi să punem la loc, le mutăm aşa. Aspirat, adunat covorul şi dat la o parte (probabil singurul lucru pe care-l aprob din distracţia asta), împrăştiat canapeaua/patul/fotoliile, relocat biroul şi… pauză, toată lumea a întins-o şi eu am rămas să-mi refac camera (halal productivitate a muncii pe aici). Doar e a mea, atât timp cât nu e în regulă e a mea, cât e în regulă: “de unde atâtea impresii cu camera ta?” Hmm, oare de ce sună cunoscut?

3 ore mai târziu le aranjasem pe toate şi cel mai simplu lucru din toată distracţia a fost mutarea trandafirului care stă într-un ghiveci de 15 kg, realizarea unui suport şi ridicarea sa (aşa am scăpat de maculatură şi de cutia de la imprimantă fără să le arunc sau distrug).

Să mai spun ce de-a nefericirea pe mine când am primit ocazia să conduc puţin?

Acum după atâta distracţie înapoi la muncă…