După cum ştiţi, ieri a început oficial oroarea. Nu prea a fost mai mult decât o pregătire, cum şi azi a fost în mare parte… în ciuda reîntâlnirii cu cunoştiinţa aia urâtă pe care o bârfeşte toată lumea la colţ, predarea. Feţe noi… şi bineînţeles, cu noi poveşti de succes, date care mai de care fie cu parfumuri ruseşti fie cu roll-on.
Nimic nou, până la ultimul seminar (nici partea cu redusul grupei la jumătate din efectiv n-a ajutat în a trece peste plictiseală) când o anume doamnă profesoară m-a încurajat să privesc restanţa cu fruntea sus (că prea dormeam pe mine). Nu e vorba de o ratare, ci de un succes ce se lasă aşteptat, mai exact să nu fiu supărat că am picat, ci să fiu bucuros că-l pot da din nou.
Deşi e plăcută explicaţia prefer să rămân la varianta mea: “Am dat o lucrare atât de bună încât profesorul vrea s-o vadă iar”.
Ştii, şi dacă te pune s-o scrii iar… i-o ceri pe cea veche s-o xeroxezi
(era o fază de genul la un video de la tine :)) )
Cum feţe noi? Se schimbă colegii de la un semestru la altul? :-s
:))… pai daca tot mai vrea sa o vada o data lucrarea, hai sa luam niste cuie si sa o scriem pe masina ei… asa poate vedea toat lumea cat de mandra este de studentii ei
Nu colegii, profesorii, colegii îi schimb abia la anu’
A fi sau a nu fi restant. Vrem cantam Gazel? =)) nu uita ca tre sa ne uitam la “toate panzele sus”, lasa restanta =))