Păcatele mele
Şi mă făcui în urmă cu ceva postări că avertizez de un soi de prezentare a unei cărţi din care citisem ceva pe la un curs, nu mai reţin articolu’, da e pe site sigur. Doar că mi-e lene să caut acum. Cartea în cauză se găseşte aici şi m-a atras nu că mă gândesc la odrasle de pe acu’ ci doar că ştiu că-s dereglat şi vroiam să văd dacă are legătură teveu’ cu ce am. După niscaiva lectură m-am convins că nu, sunt diliu pe barba mea. 
Recomand lectura viitorilor părinţi, nu neapărat pentru soluţiile ce le oferă, cât pentru distragerea de la stresul aşteptării. Cartea asta e de fapt un rezumat al unei alte cărţuloaie ce este un rezumat al studiului pe care şi-a pierdut omu’ viaţa. Cuvântul înainte dă un exemplu de american care şi-a ratat viaţa frecând menta prin faţa televizorului şi apoi calculatorului, eventual pe site-uri porno. Plecând de aici adaptează situaţia la a noastră ţară multilateral dezvoltată, şi dă ceva simptome ce se manifestă prin emisiuni gen “Super Dădaca”, “Schimb de mame” şi alte din oala lor. Câteva capitole tratează erosu, şi omuleţii de nouă generaţie (nu ca mine… eu cu Cernobîlu’ la centură) care nu se pot uita la o fată dacă nu arată a starletă porno şi care nu apreciază nimic altceva decât senzatiile cauzate de endorfină.
Printre capitolele astea se tratează problema ştiinţific, cu subdezvoltarea anumitor zone ale creierului, cu relaxarea conexiunilor între ele, cu lipsa de concentrare şi abilităţi pentru lucru cu mâinile (mă rog… la capitolul cu erosul e o excepţie la capitolul ăsta) datorate de pasivitatea ecranului de-i spală creieru’.
Apoi mai vine o problemă, partea cu violenţa manifestată tot mai des, datorită unor pseudoeroi negativi care creează impresia că răul nu doar că este bun ci şi dezvoltă abilităţi de rezolvare a unor probleme existenţiale. De asemeni apare o concluzie cum că pentru majoritatea copiilor creierul lor nu face distincţie între violenţa fictivă din cutia luminoasă şi cea reală, astfel dând naştere la o mică monstruozitate în devenire… victimă a lipsei de afecţiune şi a societăţii de consum (trebuia sa pun şi o prostie economică aici să pot dormi liniştit).
N-aţi înţeles mare lucru? Nu-i nimic, citiţi cartea şi vă lămuriţi cu multe… preferabil înainte să avandonaţi gânguriciu ăla roz în faţa televizorului sau tastaturii.
Pe mine mă doare sufletul să cunosc părinţi care interzic acum copiilor lor ceva desene animate la tv… Pe motiv că nu sunt chiar ”desene” - sunt vizual, dar nu ca ce se transmite. Prea multă violenţă, numai monştri, numai mafioţi, ce.. Batman e mic copil. Probabil şi de aici acea concluzie cum că nu se mai distinge ce e fictiv de cum e real…
Cel mai fericit exemplu de gen… Happy Tree Friends, nici măcar eu n-am suficentă boală în mine să mă uit şi să mă amuz.
Ăla e făcut ca să amuze?!
Aparent… da…
Referitor la Batman, era ok, acolo măcar era un erou la care puteai aspira. Sigur, era puţin excentric dar era de partea celor buni.
Da, şi genul desenelor Batman, Spider man etc implică şi ceva violenţă, dar era altfel… Şi cum spui, erau văzuţi ca salvatori, eroi, luptau împotriva celor răi etc.
Ce violenţă se găseşte acum în desene e altceva, de dragul lucrurilor care “se caută”, “ne ajută” ei să evoluăm (a se citi să involuăm).
De ce au impresia că nu ne-ar mai plăcea tom şi jerry?
Gangurici? =)))))) this is gonna keep me laughing till my hair grows long :-”