Timpul, ploaia

Îmi place muzica cu care şi-a căpătat statutul Paula Seling, dar nu voi scrie despre melodiile interpretate sub numele în cauză, ci exact despre ce spune titlul.

Au trecut vreodată două zile ca două ore? În ciuda unor ceferiri consecutive serioase n-au trecut ca ultimele două… De ce? Facultăţi n-au fost, munci la fel de neprogramate şi stresante dar puţine, agitaţii prin familie nici atât. Atunci?

Atunci:

Am prezentat o parte din oraş cuiva, am prezentat câţiva, cei mai buni de fapt prieteni ai mei cuiva, am mâncat Danonino pentru prima oară cu cineva (apropo, sunt sigur că dacă nu te hrăneşte… cineva, e o panaramă) şi… m-am bucurat pentru prima oară de o ploaie rece, fără urmă de soare sau sfârşit, în care nu puteai dansa… pentru că n-am fost atins de ea, şi n-am avut timp s-o observ decât atunci când eram în maşină (şi pe calea asta aplaud responsabilii cu canalizările şi administraţia drumurilor pentru micile oceane ce-au apărut prin oraş, au spălat părţile mai puţin vizibile ale maşinii şi mi-au făcut odorizantu’ de râs).

Au fost şi ceva părţi bune, aceeaşi ploaie oribilă a fost şi minunată, parcările magazinelor importante erau relativ libere, interiorul lor la fel, numărul maniacilor de pe străzi s-a redus (nu, pe mine nu m-a împiedicat să ies ) rămânând în trafic doar cei extremi: eu, cei care consideră că 90 în oraş, pe fluviu, este normal şi perfect sigur, şi şoferii de taxi. A da, şi a mai fost o parte şi mai bună. Vremea asta este numai bună, de stat în casă, în pat chiar, să te uiţi la episoade din “Fetele Gilmore” în doi şi altele… în doi.

Ai încercat vreodată să citeşti în vis? Ai cam fi nevoit să faci lucrul ăsta dacă aş scrie exact ce simt, de câte ori am închis ochii pentru câteva clipe şi i-am deschis iar să văd că trăiesc visul. Te scutesc de surplusul de litere care pe o anumită limbă … au sens, în doi.

P.S. Cine mai spune vreodată că un concurs fără renume e o idee proastă primeşte un bonus de energie cinetică din partea mea.