Vreau atât cât pot… să fiu copil. Ce era aşa fermecător la copilărie pe lângă lipsa grijilor? Aveai prieteni cu care te băteai pe surprize la gume Turbo, nu-ţi convenea un schimb, spuneai că nu mai vorbeşti cu el şi dura 15 minute. Dacă era chiar aşa de jalnică negocierea, spuneai că nu mai vorbeşti cu el niciodată şi dura 15 minute.
Dacă vroiai să-ţi faci prieteni noi trebuia doar să ştii că respectivu’ are vreun apelativ, de orice natură oficială sau vreo poreclă inventată pe loc. Aveai nevoie de ea, să-l strigi la jocuri, jocuri de care mulţi am uitat, dar mulţi nu le mai învaţă. Şi e păcat…
Apar noi jocuri, care te consumă psihologic în loc să elibereze energia specifică vârstei. Zicea un artist dinăsta mai obscur pe la noi, Bitză parcă… cum că generaţia lui e formată din copii îmbătrâniţi înainte de timp. Oare doar generaţia aia?
Nu impun să facă toţi ce vreau eu că nu-s un copil rău… dar rog să-mi dea fiecare câte o poreclă să-i strig la joc… orice joc… numai să fie suficient de simplu să poată fi jucat de oricine şi pe oricine să pot numi prieten pe baza poreclei respective. E chiar aşa de greu?
Nu vă imaginaţi cât e…
Vă recomand o notă muzicală, ascultaţi cu atenţie şi încercaţi să eliminaţi ideea: voi fi copil cu nepoţii mei… când voi avea totul asigurat. Niciodată nu poţi garanta asta… dar ce e garantat e că-ţi va fi mult mai greu să fii copil cu un şold artritic, osteoporoză, tensiune deviată de la normal sau alte minuni. Ar mai fi şi problema cu care s-a confruntat chiar interpreta melodiei…
Nu era frumos când o minge şi fuga ţineau de foame? Sau când aveai telefon mobil care nu ştia decât “Hello, operator here!” şi vreo 5 tipuri de bipuri? Sau când stăteai pur şi simplu şi te uitai la trenuri, la maşini sau după avioane şi-ţi ziceai… Vreau să mă fac…!
nostalgie mă George… se numeşte nostalgie… întradevăr, frumoase zile au mai fost…
uuff…..era foarte frumos…dar lumea (cica) evolueaza si cu timpul se schimba multe lucruri..copii vor acum laptopuri, telefoane mobile si chiar viseaza deja la masina/scuter/atv-uri….in loc de o bicicleta sau o minge de fotbal…asta e…fiecare cu “epoca” lui
Eu am vrut să mă fac pompier, medic, preot, vânzător la tarabă şi bucătar…
din ce ţin minte. Şi sunt fericit să anunţ că măcar bucătar am reuşit să ma fac… nu de profesie, de plăcere. 
Eu am vrut sa ma fac medic veterinar. Asta pe la 7 ani. Apoi m-am dus la doctor, mi-a luat sange, am lesinat si mi-am dat seama ca medicina nu e o optiune
(scoteam capul papusii si bagam coltul de la carpa, puneam capul in pozitia initiala, legam cu un cordon in talie si voila! rochie cu spatele gol – intreaba o fetita de 10 ani daca stie schema :-<)
Aveau farmecul lor zilele alea.. dar ai sa vezi ca la 40 ani ai sa tanjesti si dupa tineretile de la 20 ani. Si tot asa…
)
Adevarat, suspin dupa un sotron, un Ascunselea sau o prezentare de moda cu papusi in care orice batista devenea rochie de seara cu spatele gol
Da, mi-e dor. Dar ca oameni “mari” avem jucarelele noastre.. fiecare varsta cu farmecul ei. Cand eram mici voiam sa fim mari. Acum ne aducem aminte cu jind de orele nesfarsite cu copiii din cartier, de veneau parintii cu o falca in cer si una in pamant ca uitasem sa venim acasa pt pranz, somn, cina
PS: Ceferistule, sa stii ca inca mai ai timp sa-ti implinesti visele.. Pentru vanzator de taraba nu iti trebe studii specializate
Întreabă fetiţa de 10 ani… care o să-ţi zică ce mai face Maria Mercedes din nu ştiu ce telenovelă şi care-ţi spune ultima versiune de jocuri pe net în care îmbraci sau machiezi vreo gagică. Iar dacă e tare… ştie unu în care faci ambele, şi vreo două în care poţi s-o machiezi pe respectiva urât.
Dulce nostalgie… Cand eram mica doream sa ma fac educatoare, apoi dupa ce am descoperit viata la tara si am ajuns sa ma indragostesc de un pui de gaina, eram hotarata sa ma angajez la avicola. Intr-un final, n-am ales-o pe niciuna.
Acum copiii stau prea mult cu ochii in televizor sau pe calculator, iar copilaria lor tinde sa devina una virtuala. S-au dus concursurile de sarit coarda, sotronul, “tara, tara vrem ostasi”, de-a v-ati ascunselea. Imi amintesc cum strangeam fiecare banut dat de catre bunici, ca sa dau fuga la posta din colt pentru a cumpara timbre, dupa care taram dupa mine ditamai clasorul si sunam pe la prieteni ca sa facem schimb: pe un timbru nestampilat se dadeau 2 timbre stampilate. Frumoase vremuri…