Banc

Mi-am adus aminte de un banc vechi. Era cică organizat un concurs de dovadă a adaptării la burlăcie. În finală ajunge un neamţ, un rus şi un român. Cum organizatorii erau cam în pană de idei, improvizează o probă multiplă. Câştiga cel care în 5 minute reuşea să facă următoarele trei lucruri să calce o cămaşă, să bea o jumătate de litru de tărie şi să satisfacă o femeie.

Începe neamţu, calcă el frumos cămaşa, reuşeşte să termine tăria dar până dezbracă femeia…. se termină timpul. Eliminare.

Încearcă şi rusu, bagă rapid omu tăria în el, sare pe femeie, duce şi obiectivul cu ea la bun sfârşit dar până se adună să calce cămaşa… se termină timpul. Eliminare.

Rândul românului, burlac eminent… Ia femeia, o apleacă la masa de călcat şi o pune să calce cămaşa şi în timp ce consuma licoarea magică o mulţumea.  Câştigător fără probleme prezintă concluzia:

(acu… v-aş spune eu, dar să vă explic cum de mi-am adus aminte de banc)

Mi-am dus bunica la gară ceva mai devreme. Nu încep acu polemici legate de infrastructură şi altea alea că astea se schimbă ele… uşor uşor se îmbunătăţesc. Încep cu tratamentul de la ghişee, din 4 care aveau casiera la datorie, doar unul era deschis, cel la care era probabil cea mai grea de cap persoană de acolo. Şi cumva tantea aia reuşeşte să apese vreo tastă în afara celor… 15 pe care le are de folosit efectiv şi totul o ia razna. Şi cheamă în ajutor o persoană care nu era casieră de pe la birouri. De menţionat că în acest timp se făcuse ceva coadă dar nimănui nu-i păsa, cineva juca solitaire, cineva făcea lista de cumpărături şi altcineva se uita pe pereţi încercând să-şi dea seama cum de mare tehnologie au făcut ăştia de nu intră muşte în biroul ei.

Se făcuse deja coadă considerabilă însă fixatul cu privirea şi mulţimea de oameni ce aştepta minunea ce avea să deblocheze respectivul program (că persoanele de lângă monitor nu prea păreau a fi genul care ar face ceva) nu ar fi determinat niciodată ca scumpa doamnă să-şi piardă gândurile când încerca să stabilească dacă mai are nevoie urgentă de ulei… sau de hârtie igienică.

Într-un moment de inspiraţiune se elucidează misterul absenţei muştelor şi se mai deschide o casă, răţoindu-se marea aventurieră de acolo la noi că de ce nu ne-am aranjat coada la casa ei? Păi de ce am fi făcut asta dacă era închis? Trecem peste, mişcându-se atât de rapid că am adormit până am ajuns eu la rând fiind al treilea se pusese femeia pe treabă. Prezint permisul bunicii şi dau bună ziua, probabil şi-o fi imaginat că am dat la muşte că replica n-a apărut. Se uită puţin pe el şi mormăie ceva în casa ei acolo de n-aveam cum să înţeleg casa fiind separată fonic şi sistemul de microfoane închis pe partea ei.

Puteţi repeta vă rog?

<Vizibil ofuscată dă microfonu’ la volum maxim>

E o problemă cu ştampila de aici, nu pot să vă dau bilet.

Păi ce problemă e?

Nu se vede jumătate din ea aproape.

Hmm, bine, îmi dă cu sictir înapoi permisul şi mă dau la o parte din calea următorului pasager cât mă uit pe permis, era clar ce ştampilă era, dar… te pui cu birocraţia şi puterea tuşului? Iau locul următor la coadă… aştept să scot bilet cu plată.  Întâmplarea a făcut să am doar banconte de 100 lei la mine:

Unu pentru Lieşti, vă rog.

Aveţi cumva 40 bani?

Nu am deloc…

Căutaţi!

<Sărise ţandăra deja…>

Imediat ce găsesc biroul şefului gării, e cel din colţul opus al clădirii nu?

Păi, staţi că poate am eu… (Getuţaaaa, adu-mi dragă, ceva mărunţi şi ceva sute să schimb un milion)

Se achită şi primesc biletul.

<Iar prin staţie la volum maxim că abia ce îmi trecuse ţiuitul din urechi>

Mai repede, dom’le, următorul…

Asta deşi nu mai era nimeni.

Acu să vă spun şi concluzia bancului. În ţara mea minunată, până nu fuţi pe cineva în cur să-şi facă datoria n-apuci să te bucuri de nimic.