Am mai scăpat de un examen… şi ieri ziceam că voi scrie ceva de site-ul ăsta. Dar de pe ieri pe azi s-au schimbat multe 
) aşa că spun pe scurt: e o enciclopedie a frustrărilor. Căutaţi articole despre manele, femei, România sau ce alte subiecte vă interesează dar pe alea le recomand. Pe alocuri este amuzant, pe alte părţi este trist de-a dreptul, las la latitudinea voastră să descrieţi minunile de acolo.
Un mic preview:
După cum ştiţi, ieri a început oficial oroarea. Nu prea a fost mai mult decât o pregătire, cum şi azi a fost în mare parte… în ciuda reîntâlnirii cu cunoştiinţa aia urâtă pe care o bârfeşte toată lumea la colţ, predarea. Feţe noi… şi bineînţeles, cu noi poveşti de succes, date care mai de care fie cu parfumuri ruseşti fie cu roll-on.
Nimic nou, până la ultimul seminar (nici partea cu redusul grupei la jumătate din efectiv n-a ajutat în a trece peste plictiseală) când o anume doamnă profesoară m-a încurajat să privesc restanţa cu fruntea sus (că prea dormeam pe mine). Nu e vorba de o ratare, ci de un succes ce se lasă aşteptat, mai exact să nu fiu supărat că am picat, ci să fiu bucuros că-l pot da din nou.
Deşi e plăcută explicaţia prefer să rămân la varianta mea: “Am dat o lucrare atât de bună încât profesorul vrea s-o vadă iar”.
[facultate]HAhaha Hăhăhă[/facultate]….da uite că a venit şi sesiunea (mă rog… presesiunea) cu prima verificare. Dimineaţă la 6:30 eram în picioare, mulţumită unor surse externe 
, şi gata de activitate creieroasă întensă. Aiurea… lipsa de somn nu făcea altceva decât să mă ajute în a găsi noi modalităţi de a râde, fie că mă întrebau colegii, fie că mă întrebam singur, fie că îmi uitasem carnetul de student tot o veselie eram. Ceva agitaţie la adunare, puţină organizare, ăia mai ştiutori în rândurile din faţă… eu în spate… iar distracţie pe seama pregătirii mele temeinice.
10 min1ute după ora anunţată apar profesoarele cu braţul magic de foi: “Toate materialele jos la stânga băncii şi telefoanele închise!”
S-a cam agitat gloata dar degeaba: “Clasa întâi…când sunteţi gata mă anunţaţi”
Într-un final se dau subiectele şi se pune lumea pe treabă; eu eram puţin ocupat să văd ce treabă face lumea apoi să mă apuc şi eu. Subiectele erau accesibile pentru cine avea idee. Trece timpul (ca-ntotdeauna foarte repede), foaia se colora uşor uşor… şi atunci s-a întâmplat inevitabilul: A sunat un telefon cu un ton de apel foarte similar cu al meu, dintr-un buzunar foarte similar cu al meu. De fapt, era chiar al meu, îmi suna alarma de dimineaţă obişnuită, dar până să-mi dau seama am ridicat mâinile cu el spunând către profă:
“E alarma, telefonul era închis, chiar nu ştiam că sună şi aşa!”
Profesoara care probabil ştia de astfel de situaţii (nu coborâtă din pom ca mine) şi-a întors privirea către restul colegilor care încă nu erau siguri dacă “Loosing my religion” nu desemnează vreun atac terorist în liniştea aia deplină.
După asta lucrurile au revenit la normal….şi trebuie să recunosc, mi-a fost dor să fiu în clasa întâi
Ultimile replici aparţin: